Povestea comorii din Rastoci Reviewed by CD on . A prins viata demult, intr-un timp de poveste, cand anii inca se invarteau pe fusul timpului prin 1800, toamna. Abia trecuse jumatate de veac XIX, cand satul Ra A prins viata demult, intr-un timp de poveste, cand anii inca se invarteau pe fusul timpului prin 1800, toamna. Abia trecuse jumatate de veac XIX, cand satul Ra Rating:
Ești aici: Acasă » Rural»Povestea comorii din Rastoci

Povestea comorii din Rastoci

Povestea comorii din Rastoci

A prins viata demult, intr-un timp de poveste, cand anii inca se invarteau pe fusul timpului prin 1800, toamna. Abia trecuse jumatate de veac XIX, cand satul Rastoci numara abia un pumn de localnici. A cunoscut un sfarsit de secol, a fost contemporana cu Rascoala din 1907 si apoi cu Titanicul. A prins Primul Rozboi Mondial, apoi pe al doilea. A cunoscut si Transilvania sub Imperiul Austro-Ungar, dar si Romania Mare. A aflat toti anii comunismului si i-a numarat insirandu-i pe o sfoara, pe prispa, iar apoi a privit de departe acel decembrie ’89. Si apoi a venit inca un final de veac, iar noul mileniu i-a adus in fata democratia si boom-ul tehnologic, cu tv prin satelit, telefonie mobila si internet. Si la cati ani are ea insasi, nimic nu ii mai pare surprinzator, nici macar minunata lume noua. La margine de drum, sub acoperisul tuguiat de paie, casuta ce are lejer peste 120 de ani respira linistit in iarna lui 2012, scotand rotocoale albastrui de fum printr-un horn de jucarie. O casa de poveste, o casa ce ascunde atatea povesti, incat cu greu ti-ar ajunge o seara la gura sobei ca sa le asculti.

E iarna grea pe Valea Somesului, iar satul Rastoci doarme linistit sub cusma de zapada. Soseaua urca lin la fiecare curba, lasand albia raului in dreapta si un sir de case zgribulite in stanga. Inca 100 de metri furati de rotile masinii in carosabil, apoi alti 100 si tot asa, pana cand dai de ea. Casuta iti rasare sub ochi ca o minune decupata de cineva dintr-o poveste veche: alba, mica, adapostita sub acoperisul de paie ca un cap de copil cu o caciula prea mare pentru el, pare ca rade strengareste prin fiecare fereastra. Prispa inalta este simpla, fara stalpi de sustinere, iar lutul galben contrasteaza puternic cu albul peretilor si al zapezii din curte. Trei trepte joase duc la o usa mica, de lemn, care domina prispa, in timp ce partea laterala a casei este dominata de o alta usa, din leturi, care da in pivnita. Curtea plina de nea este strabatuta de doua carari: una duce la un cotet de pasari, iar alta la poarta.

Totul pare nemiscat. In aerul rece, singurul zgomot e cel facut in rastimpuri de masinile care trec pe sosea. O miscare ne atrage, totusi, atentia: intr-un colt al ograzii, o batranica paseste cu grja spre casa, sprijinindu-se intr-o matura si o lopata. Se opreste cand ne vede in poarta si, cu mana streasina la ochi, ne priveste lung.

 

„Tatal meu s-a nascut aici, in 1897”

Nu, nu ne cunoaste, dar asta nu impiedica discutia sa se infiripe. Uimirea noastra in fata casutei cu acoperis de paie isi gaseste raspunsuri in vorbele tantii Iulica si povestea incepe sa curga lin. „Casa asta e atat de batrana, ca nici nu-mi amintesc cand a fost facuta. Tatal meu s-a nascut in ea in anul 1897, iar aici m-am nascut si eu si aici am trait si traiesc”, ne spune tanti Iulica, cifrele si amintirile nefiind o problema pentru cei 87 de ani pe care ii are. „Sunt ani multi, si ai mei, si ai casei, dar sunt tare grei… Nimic nu este usor la varsta asta. Dar daca avem sanatate e bine, ca asta e aur curat. Lumea nu-si da seama de pretul ei pana nu o pierde”, curg vorbele bunicii.

Acoperisul lumii

Despre casa ne spune ca e lumea ei, ca are tot ce ii trebuie inauntru si ca in pod mai tine una, alta. Acum nu mai poate urca in pod pe scara pusa in tinda si, spunand asta, se intoarce si priveste atent ferestruica marunta care se iteste din acoperisul de paie. „Acoperisul l-am schimbat nu demult, ca ii era vremea. Acum e bine. Dar iarna asta a fost grea, mai ales vreo trei saptamani. A fost omat mare”, spune tanti Iulica si isi muta ochii albastri spre cele doua carari care strabat ograda. „A tot nins, iar acum a prins sa se topeasca omatul. Mi-a intrat apa in pemnita (pivnita, n.r.) asa, de vreo doua palme, ca de cand au ridicat drumul, ograda a ramas mai jos si intra des apa la mine”, ne spune batranica. Intr-adevar, nivelul drumului este mult mai ridicat fata de cel al curtii si sunt lesne de inteles problemele femeii.

Un veac de singuratate

Mai facem cateva fotografii casei si ni se pare straniu ca nu zarim urma de vreun caine. „Nu, nu am caine. Nu-mi trebuie. La ce sa-mi trebuiasca?”, ne raspunde tanti Iulica si e amuzata cand ii recomandam un caine pentru paza. „Nu vine nimeni, maica. Si eu sunt obisnuita cu singuratatea. Nu am copii. De 44 de ani sunt singura, de cand au murit parintii mei”, spune batrana, care a fost casatorita pentru circa un an, dupa care a ramas vaduva. Si, dintr-o data, numerele par greu de suportat cand indica mai bine de patru decenii de singuratate. Pana si „Veacul de singuratate”, al lui Garcia Marquez se dilueaza in fata realitatii pe care o citim in albastrul ochilor bunicii. Cat de lungi sunt anii cand singuratatea se numara in decenii? Ce-l determina pe un om sa ramana singur atata amar de vreme si cat de puternic trebuie sa fie ca sa-ti vorbeasca despre asta cu ochi luminosi?

 

Casuta – dusa in poze peste granita

Ne inghitim nodul din gat si mai facem cateva instantanee. Aparatul foto blitzuie scurt. „Oho, in cate poze a aparut casa mea”, reinnoada povestea bunica. „Am primit poze si vederi de la Chicago, din Germania, din Italia, din Spania… Tuturor le place casuta mea, au fost multi pe aici si mereu se opresc oameni sa ma intrebe de ea”, ne mai spune tanti Iulica, intorcandu-si seninul privirii spre casuta alba, cu un drag pe care il gasesti la cel care are in fata propriul copil. Si cine stie daca nu este chiar asa? Daca nu cumva acea casa care pentru noi este un monument de arhitectura veche pentru tanti Iulica inseamna mai mult, poate un copil, un parinte, un lucru cu suflet care i-a fost alaturi toata viata? De buna seama ca trebuie sa fie asa. Intre peretii de lemn, lipiti cu lut si dati cu var alb nu se gaseste nici televizor, nici computer, nici telefon mobil, dar se gaseste un suflet de om, un suflet care la 87 de ani a vazut o lume perindandu-se pe dinainte-i, ca la teatru. O lume cu bune si rele, care a facut ca intre locuinta si locuitor sa se creeze o altfel de apropiere decat o stim noi, personaje ale lumii moderne. Si aceasta apropiere contine un secret pe care noi nu putem sa il atingem cu intrebari si curiozitati: secretul de a atinge 87 de ani cu o seninatate, o multumire de sine si o impacare pe care simti ca ti le-ai dori si tu.

Si-atunci, nu ne ramane decat sa ne indepartam sfiosi, sa lasam anumite lucruri neatinse. Ne luam ramas bun si ne retragem discret, pastrand inca uimiri de copil vizavi de viata asa cum e ea: mare, tainica si coplesitoare pe alocuri.

Din poarta casei, tanti Iulica ne priveste zambind. Zambim si noi si ne dorim sa o gasim acasa si data viitoare cand vom trece pe la casuta cu acoperis de paie din Rostoci.

Potrivit referentului stiintific al Directiei pentru Cultura, Culte si Patrimoniu National Culturala Salaj, Valeria Lehene, casa cu acoperis de paie din Rastoci nu este inclusa in lista monumentelor de patrimoniu, desi „este o constructie frumoasa si interesanta”. In Salaj mai sunt alte cateva asemenea locuinte, care pastreaza acoperisul de paie si linia arhitrecturala veche.

Clip to Evernote

Comentarii (1)

  • Bi

    Buna,

    Multumesc de articol; e tare nostalgic.
    Insa ceva ma nedumereste: un simplu calcul matematic imi zice ca ceva nu e cuser aici:
    1. daca tatal s-a nascut in 1897 atunci tanti nu prea avea cum sa fi prins rascoala din 1907
    2. Daca tanti are 87 de ani, atunci ea s-a nascut in 1925 si nu a prins primul razboi mondial….

    Asa ca voi ignora datele din acest articol si ma voi lumina la cititul unui basm nostalgic.

    Răspunde

Comentează

© 2013 TRANSILVANIA TV Network Mixed By Fabrik

Sus