Mai există vreo speranţă?

Şi acum, după mai bine de douăzeci de ani, politica românească se rezumă la a-l da jos pe celălalt şi a se aşeza în fotoliul puterii. Dar, spre deosebire de începutul anilor ‘90, românii nu mai marşează la preocupările politicienilor, aceştia din urmă motivându-i doar în legătură cu votul mult visat. În rest, românii contează în statistici, în forţa de muncă a altor ţări sau în relele acestei ţări.
Să nu credeţi că nemţii sau englezii se nasc foarte corecţi, iar politicienii lor sunt nişte sfinţi. Nici vorbă! Doar că acolo totul se reglementează prin legi funcţionale şi coerente. Presiunea legii şi modelele pe care societatea le acceptă şi le respectă fac să se dezvolte politicianul occidental precaut, care pune pe primul plan cetăţeanul. Dacă nu face astfel, cariera lui se termină rapid şi definitiv.
Pe plaiurile mioritice, regulile stau diferit. Legile îi avantajează mereu pe politicieni, ei le-au făcut şi noi le-am acceptat. În timp, aceştia mai dădeau câte o lege care mărea pensia, care mai aducea ceva salarii compensatorii sau ceva ajutoare de iarnă, avantaje de care beneficiau şi cei care nu ar fi trebuit să beneficieze. Compromisul dintre ei şi noi ne-a adus în situaţia actuală: ei fac ce vor, iar noi încercăm să supravieţuim.
Pare un tablou suprarealist, dar e cât se poate de real. Dezbaterile constructive lipsesc, decibelii acoperă bun-simţul, iar compromisul a devenit sinonim cu complicitatea. Legea se aplică doar cetăţeanului simplu, şmecherii beneficiază de scutire. Trăim într-o ţară cu drumuri medievale, unde toţi politicienii au SUV-uri nesimţite. Nesimţite ca ei! Cetăţenii au rămas cu o găleată din campanie, cu un pix cu primarul sau o pungă cu partidul.
Din păcate, opoziţia, în care ne era speranţa, practică un blat ordinar la nivel înalt. Ponta şi Antonescu doresc schimbarea premierului, scoaterea de la guvernare a PDL şi schimbarea preşedintelui. În mod normal, e o dorinţă de schimbare, însă cei doi lideri nu doresc să reproiecteze politic România. Din discursul celor doi nu îmi parvine nimic serios. Nu se spune nimic ce va urma după “jos Băsescu”. Nu de alta, dar am dezamăgirea că după fiecare “jos”, începând cu Ceauşescu, urmează doar lozinci penibile. Atât! Aceşti doi politicieni nu vorbesc despre o viitoare politică investiţională, nu vin cu o alternativă viabilă la reforma administrativă propusă de Băsescu, de fapt nu au curajul viziunii, sau poate nici nu o au.
Antonescu are un discurs parţial atrăgător până în momentul în care ajunge în zona derapajului de limbaj, generalizarea fiind o meteahnă păguboasă. Ponta este departe de discursul unui procuror, el încercând să-l imite pe mentorul Năstase. Doar că umorul şi şarmul nu prea sunt prieteni cu el. Cei doi recurg des la etichetări suburbane la adresa preşedintelui sau a premierului, mult sub nivelul unui politician cu ştaif. În consecinţă, intră pe teritoriul preşedintelui, unde acesta le este superior. Nici unul dintre ei nu poate înjura aşa de autentic ca actualul preşedinte. Cei doi îl acuză pe preşedinte de lipsă de diplomaţie, dar ei sunt departe de aşa ceva. Dacă dorim să facem o comparaţie şi dacă suportăm urâţenia momentului, Băsescu e mult mai stăpân de sine, mai coerent şi mai bun actor. Trist, dar adevărat!
Ponta şi Antonescu nu sunt capabili să ne răspundă la întrebarea “ce urmează după jos Băsescu?”. Din această cauză, relaţia dintre cei doi şi actualul preşedinte pare un blat autentic.
Ca să concluzionez, cred că noi, românii, avem o problemă mare cu calitatea. Preşedintele evită, şi îi reuşeşte de minune, să aibă în faţă oponenţi de calitate. Nu cred că e momentul pentru isterii ieftine şi ieşiri de cartier, unde preşedintele nu are rival. Din păcate, opoziţia nu poate mai mult decât atât, dezamăgind încă o dată. Mai există vreo speranţă?