Cu toate că este născut la Bucureşti, iar părinţii săi sunt olteni, fostul component al „Generaţiei de Aur”, Florin Prunea, se gândeşte să se mute cu familia în Sălaj, soţia s-a, Lidia, fiind născută în satul Sântămărie, din comuna Sânmihaiu Almaşului. Alege aceste locuri pentru că, spune el, oamenii de aici sunt foarte primitori şi apropiaţi.
Având în vedere că fotbalul a fost sportul care i-a marcat viaţa, de fiecare dată când ajunge în Zalău nu ratează ocazia să joace o „miuţă” sau un tenis cu piciorul, împreună cu Vasile Jula şi alţi prieteni de-ai lor, ultimul eveniment de acest gen având loc vineri seara, la Complexul Sportiv Divino.
Florin Prunea şi-a început cariera la Dinamo Bucureşti în 1985, însă trei ani mai târziu s-a transferat la Universitatea Cluj, în oraşul de la palele Feleacului cunoscând-o şi pe Lidia, cea care avea să-i devină soţie. În 1991, a câştigat alături de Universitatea Craiova atât titlul de campion, cât şi Cupa României. În 1992, a revenit la Dinamo, unde a fost titular timp de şase sezoane.
În străinătate, a evoluat la trei echipe: Erzurumspor (Turcia), Litex Loveci (Bulgaria) şi Skoda Xanthi (Grecia).
A strâns 40 de selecţii pentru prima reprezentativă a României, alături de care a jucat la două Campionate Mondiale (1994 şi 1998) şi două Campionate Europene (1996 şi 2000).
„Vasile Jula este un jucător iubit şi apreciat peste tot pe unde a evoluat”
Reporter: De când ai această relaţie de prietenie cu Vasile Jula?
Florin Prunea: Pe Vasile l-am cunoscut când eram colegi de echipă la Universitatea Cluj. Sigur, eu debutasem mai devreme, în 1988, el era încă la Centrul de copii şi juniori, dar îl ştiam de atunci un băiat extrem de serios şi de muncitor. Un jucător care, din punctul meu de vedere, a dat tot ceea ce era mai bun pentru Cluj, mai ales că a evoluat atât pentru Universitatea, cât şi pentru CFR. Un exemplu pentru toţi care vor să devină fotbalişti. Un jucător iubit şi apreciat peste tot pe unde a evoluat. În fotbalul sălăjean este o emblemă cu care judeţul cred că se poate mândri. Un băiat admirabil, de echipă, pentru că mi-a fost şi coechipier. Chiar i-am spus să nu cumva să facă greşeala să renunţe la fotbal, pentru că aceste clipe nu i le va mai oferi niciodată nimeni.
Jula este un om care merită să aibă o funcţie în conducerea clubului FC Zalău după ce va renunţa să mai joace fotbal. Vasile Jula şi-a făcut o imagine în fotbalul românesc şi are o mulţime de relaţii. Venea la mine la federaţie, pe vremea când eu lucram acolo, şi mă întreba din tainele administraţiei.
„De Zalău se aude tot mai puţin în plan fotbalistic”
Rep.:Crezi că Zalăul merită mai mult decât o echipă în Liga a III-a?
F.P.:La FC Zalău există oameni pe care eu îi cunosc şi cu care am colaborat bine cât timp am fost la federaţie. Sunt oameni care iubesc fotbalul, dar cred că Sălajul poate face mai mult. Este clar că pe primul loc este voleiul şi handbalul şi se pare că sponsorii aleg aceste sporturi, însă cred că şi fotbalul sălăjean poate ajunge acolo unde îi este locul, în Liga a II-a.
Eram copil când am jucat pentru prima dată la Zalău. Am venit cu lotul naţional de tineret şi am jucat meciuri amicale. Am venit cu Dinamo, cu Craiova şi era stadionul arhiplin. Era o plăcere să vi să joci la Zalău. Din păcate, oamenii s-au îndepărtat de fotbal nu numai la Zalău, ci în mai multe oraşe ale ţării, din cauza imaginii fotbalului românesc pe care unii oameni o folosesc în scop propiu. Cred că fotbalul ar merita mai mult în Sălaj, pentru că de aici au plecat mulţi jucători mari care au făcut cinste acestui judeţ. În acest moment se aude tot mai puţin de Zalău în plan fotbalistic, iar acest lucru nu este normal.
Rep.: Cum ai ajuns să devi ginere la noi, în Sălaj, mai ales să eşti născut în Bucureşti, exact în partea opusă a ţării?
F.P.: Cu soţia mea m-am cunoscut la Cluj, în 1988, când eram jucător la Universitatea Cluj. Am stat împreună doi ani, după care ne-am căsătorit la Craiova, în 1991, după ce am reuşit eventul cu Universitatea. A doua zi după finala Cupei României am avut starea civilă. În ultimii ani, eu îmi petrec sărbătorile în Sălaj, pentru că mă simt bine aici, mă simt ca casă. Oamenii din această zonă sunt extrem de aropiaţi şi de primitori faţă de cei din zona noastră. Avem de învăţat de la oamenii de aici atât pe plan mental, cât şi profesional. Mă gândesc ca uşor, uşor să mă mut aici cu familia pentru că îmi plac mult aceste locuri.
A început fotbalul ca atacant
Rep.: Cum a fost începutul carierei de fotbalist? Ştiu că ai început ca atacant. De ce te-ai reprofilat?
F.P.: Da, am fost atatcant. Am început în 1977, la nouă ani, la Dinamo Bucureşti. Am jucat atacant doi ani, iar când ni s-a schimbat antrenorul şi a venit Gheorghe Timar, ne-a aliniat pe toţi şi ne-a spus la fiecare pe ce post vom juca. Când a ajuns la mine mi-a spus să trec în poartă. Eram foarte supărat şi chiar i-am spus că eu nu mai vine la antrenamente dacă trebuie să stau în poartă. Dar, uite că a avut dreptate şi este omul căruia îi datorez enorm de mult.
Rep.: Cum a fost debutul la Dinamo Bucureşti?
F.P.: Debutul la Dinamo Bucureşti a fost în 1985, într-un meci la Baia Mare, 2 – 2 cu FC-ul. Moraru era suspendat cinci etape după <celebrul> scandal de pe „23 August”, Dinamo – FC Argeş, când s-a întrerupt meciul. Eftimescu, al doilea portar se accidentase la antrenament, iar titularul din acel meci, Barba, s-a accidnetat la 1 – 0. Nemaifiind portari, m-au chemat pe mine de la tineret, pentru că eu aveam doar 15 ani. S-a accidentat Barba şi am intrat eu. După aceea a urmat un moment mai puţin fericit. Fratele mamei a fugit în Italia în 1988, iar eu, cum eram la Dinamo, nu mai puteam să părăsesc ţara. Am avut o discuţie cu mai mulţi oameni din conducerea clubului, printre care şi Mircea Lucescu, care m-au anunţat că nu mai pot juca la Dinamo şi că există ofertă pentru mine de la Universitatea Cluj. La început, am privit cu reticenţă, dar acum îi mulţumesc lui Dumnezeu. Pentru mine Clujul înseamnă enorm. Mi-a dat o familie, o grămadă de prieteni. Mă simt ca şi acasă, am fost <adoptat> aici.
Rep.: Ce înseamnă pentru tine clubul din Ştefan cel Mare?
F.P.: Dinamo este clubul care m-a format atât ca sportiv, cât şi ca om. Părinţii mei au avut o meserie de aşa natură încât am fost obligat să cresc singur de la vârsta de zece ani. Plecam dimineaţa la 9 la antrenament şi, de cele mai multe ori, ajungeam seara la 9. Aveam condiţii extraordinare, cu masă foarte bună, iar aceste lucruri m-au atras. Îmi aduc aminte că de multe ori adormeam în tramvai şi mă trezeau conductorii la capătul liniei.
„În Bănie nu era o galerie, la Universitatea Craiova cânta tot stadionul”
Rep.: După Revoluţie te-ai transferat la Universitatea Craiova. Cum te-au primit cei din Bănie, în special publicul?
F.P.: Imediat după Revoluţie puteam să mă întorc la Dinamo, pentru că nu mai erau probleme, dar am refuzat, iar Sorin Cârţu m-a întrebat dacă vreau să plec la Craiova, pentru că Universitatea vrea să obţină titlul. Am ales această variantă pentru că părinţii sunt olteni, eu aveam neamuri acolo şi mi-a fost foarte uşor. Foarte puţini jucători din alte părţi au fost <adoptaţi> la Craiova, dar oltenii, dacă văd că dai totul pentru ei, te consideră ca pe unul de-al lor. Pe mine m-au <adoptat> foarte repede şi oricând merg acolo am uşa deschisă. Pentru mine, publicul din Bănie este cel mai cald public pe care l-am cunoscut în România. În Bănie nu era o galerie, la Universitatea Craiova cânta tot stadionul. Era clar că echipa adversă avea probleme, pentru că se punea o presiune extraordinară pe adversar, dar şi pe arbitri. Primul şi singurul event l-am câştigat cu Craiova, pentru că apoi nu am mai câştigat cu nicio echipă decât ori campionatul, ori cupa.
Rep.: O perioadă l-ai avut ca antrenor pe Mircea Lucescu. Cum erau antrenamentele cu el?
F.P.: Mircea Lucescu era antrenorul căruia îi plăcea foarte mult să lucreze cu jucătorii tineri. Se termina antrenamentul, care dura aproximativ o oră şi jumătate, iar cei tineri rămâneam şi după antrenament: eu, Stelică (n.r. Bogdan Stelea), Radu (n.r. Florin Răducioiu), Lupescu, Vasile Jercălău. Lucescu este un tehnician căruia îi place foarte mult să <inventeze> jucători. De altfel, a şi crescut o grămadă de jucători de-alungul carierei.
Rep.:Care sunt antrenorii care ţi-au marcat cariera?
F.P.: Antrenorii care mi-au marcat cariera au fost: Gheorghe Timar, antrenorul de la copii, de la Dinamo, la Cluj a fost Cornel Dinu, Dumitru Nicolae, Remus Vlad, Sorin Cârţu, un antrenor căruia, de asemenea, îi datorez enorm de mult, Florin Halagian, Puiu Iordănescu la echipa naţională. Am avut şansa să lucrez, practic, cu cei mai buni antrenori pe care i-a avut această ţară. Am fost norocos din acest punct de vedere.
Rep.: Care este cel mai bun meci al carierei tale?
F.P: Cred că cel mai bun meci este cel de la Cardiff, cu echipa naţională, când am jucat cu Ţara Galilor, pentru calificarea la Campionatul Mondial S.U.A. 1994. A fost meciul cu cea mai mare încărcătură. A fost meciul unei generaţii. Meciul care ne-a ajutat să scriem istorie în America.
Rep.: La polul opus…?
F.P.: La polul opus, meciul cu cea mai mare amărăciune, cred că ar fi cel cu Suedia, de l Campionatul Mondial din America, după care sunt convins că am produs supărare mare multor oameni. În timp însă, lumea m-a apreciat şi mă apreciază pentru ce am făcut bine, iar acest lucru înseamnă că am fost un jucător iubit. Mi-a fost greu să trec peste acel moment, dar suporterii m-au apreciat la toate echipele la care am jucat, chiar dacă nu tot timpul am avut evoluţii bune.
„Nu cred că vom mai avea foarte curând o echipă naţională”
Rep.: Cum vezi viitorul echipei naţionale a României? Vom mai avea vreodată o <Generaţie de Aur>?
F.P.: Nu cred că vom avea în scurt timp o <Generaţie de Aur>, denumire pe care ne-aţi dat-o voi, presa şi suporterii. Sigur că întotdeauna este loc de mai bine şi cred că puteam fi o generaţie şi mai de aur. Însă, pentru noi, calificarea la un turneu final era un lucru normal. Noi ne gândeam cum să accedem în fazele superioare ale competiţiilor. Nu cred că vom mai avea foarte curând o echipă naţională, pentru că de la nivelul copiilor şi juniorilor nu vine nimic. Cauzele sunt multiple, plecând de la situaţia economică. Dacă de la bază nu vine nimic este greu să realizezi ceva la seniori. Chiar vobeam despre această problemă şi cu Dan (n.r. Dan Costin, preşedintele AJF Sălaj), care ştiu că face eforturi foarte mari şi se bate pentru fotbalul din judeţ. Este un reprezentant de seamă al fotbalului din Sălaj, care vine cu proiecte clare la toate şedinţele federaţiei. Din păcate, nici el nu poate face nimic de unul singur. Dar, cu siguranţă este un om înfipt extrem de bine în structurile fotbalului şi care ajută fotbalul din Sălaj. Din păcate, şi aici sunt puţine echipe de copii şi juniori şi sunt probleme cu condiţiile de pregătire, la fel ca în alte părţi. Fotbalul are o imagine proastă din cauza a trei, patru oameni care n-au nimic în comun cu fotbalul şi stau toată ziua pe la televizor, înjură şi fac oamenii să se îndepărteze tot mai mult de fotbal.
