Speranţa în sfârşitul lumii şi-o pun cei cărora le este frică să o înceapă. Aşa că speră că universul le va face o favoare şi nu-i va mai obliga, ca şi până acum, la o pseudo-viaţă. Pentru ei este o veste bună şi una proastă. Vestea bună e că sfârşitul nu trebuie să vină, este deja. Vestea proastă e că ceea ce este, din moment ce nu a avut parte de un început veridic, nu are cum să se sfârşească.
Lumea e sfârşită prin neîncepere, prin ne-lume. ,,Multă lume, puţini oameni…” Ăsta e adevăratul sfârşit. Din ce în ce mai multă lume, din ce în ce mai puţini oameni… Acum, nu mai putem spera la nimic colectiv. Sfârşitul, ca şi salvarea, sunt individuale. Lume nu există, există doar indivizi, ce îşi petrec existenţa în microcosmosuri bazate pe relaţii de sânge, de prietenie strânsă, de interes sau de ipocrizie interesată. ,,Lumea” e un concept ce nu mai are corespondent în planul realului, e o abstracţiune. Nimănui nu-i mai pasă de nimeni. Fiecare e nimeni pentru fiecare. De ce alt sfârşit mai avem nevoie?
De fiecare dată când ne izbim de ziduri reci, în loc de punţi şi de cărări deschise în societate, lumea ia sfârşit. De fiecare dată când încercăm a deschide porţi umane cu cheile binelui, ale moralităţii, ale sufletului, de fiecare dată când constatăm că nicio astfel de cheie nu se potriveşte în yală, se petrece un cataclism. Lumea e ferecată, în negura socială, cu lacăte ruginite şi cu lanţuri grele. Lumea e dinamitată intrinsec de imoralitate, de nepăsare, de interese meschine, e ruptă de conflicte făţişe sau mocnite, e sfârşită dincolo de orice posibilitate de salvare.
Sfârşitul la care speră mulţi este salvarea, e singura speranţă într-o ,,lume” ostilă şi sufocantă. Căutăm sfârşitul în exterior, când nimeni şi nimic nu ne poate de fapt sfârşi agonia unei lumi neîncepute.
Sfârşitul poate veni oricând doar printr-un nou început. Aşa că, ieşiţi la lumină din buncărele luminii artificiale în care v-aţi izolat autistic, în care v-aţi făcut provizii suficiente pentru a vă ajunge o viaţă. O viaţă netrăită şi de netrăit. Ieşiţi din voi şi deveniţi lume. O lume care merită şi un sfîrşit, şi un început real.
Sfârşitul lumii e atunci când îl cunoaştem doar pe ,,eu” în detrimentul lumii – o lume latentă ce ar vrea să se nască prin ,,noi”.
Florin MOLDOVAN
