EDITORIAL – Răzvan ŞTEFAN
Cine cunoaște micile cârciumi de cartier, “bombele”, știe că ambianța lor este inegalabilă. Dacă dai la o parte fumul gros, calitatea băuturilor și, nu de puține ori, a consumatorilor acestor locuri, poți avea surprize mari. Există o teorie conform căreia aici se aleg… alegerile. Disputele electorale sunt duse la capătul argumentelor în astfel de locuri.
Publicul acestor așezăminte este, deasemenea, aparte. 90% dintre ei sunt cunoscuți, ca o familie mai mare: vecini deveniți prieteni aici de-a lungul timpului; pensionați anticipat care vin și beau „pe carnet”;femei ofilite și singure care au renunțat la cutume și dau pe gât câte o cinzeacă.Un azil al sufletelor ratate. În rest, câteva mușamale tocite, o pisică, poate, pahare cețoase, calendare vechi și un televizor decolorat “dat pe Etno”. Un loc despre care Ministerele Muncii, Sănătății, Culturii, Fiscul și Sanepidul nu vor să afle. Poate că e mai bine… Ca o balanță divină, pentru a compensa acest decor sordid, Dumnezeu face ca poveștile aflate aici, printre mesele de tablă vopsite cu pensula, să fie de negăsit în alte părți. Însă asta este numai încărcătura bombei. Atmosfera, astfel încărcată, mai are nevoie de un “detonator”. Acesta trebuie să fie un străin: cei de aici se cunosc istoric, iar poveștile lor au apus demult, după ce și-au irosit capitalul de best-seller. Populația acestor locuri mai mult tace. Când vorbește, e prea târziu: omul e atât de beat încât abia dacă mai bâiguiește ceva când patronul însuși îl gonește acasă, orice ar însemna asta pentru respectivul.
Când apare “străinul”, are loc ceva straniu. Se așterne tăcerea și până și pisica, dacă este, își întrerupe somnul pentru a cerceta intrusul. Solidaritatea se înfiripă brusc iar extraterestrul e cercetat cu atenție. Gradele de securitate sunt diferite. Un filtru mai lejer e aplicat, de exemplu, muncitorului în salopetă care se luptă cu șanțul de pe stradă. Cu totul altfel este privit un om în costum. Dacă are și o geantă sau mapă, alarma e maximă și publicul se evaporează fără explicații. Ultima oară era omul de la Sanepid și venise să-și ia șpaga, iar patronul a gonit pe toatălumea și a închis “biblioteca”. Dar nu a durat mult și destinele ratate s-au putut întoarce la dependențele lor.
Într-un asemenea moment a apărut el, prin anul 2010. Părea întruchiparea lui Dorel, meșterul prost și buclucaș. Terminase munca într-o curte apropiată și tocmai luase banii. Se spălase, așa cum fac meșterii, la o cișmea(avea săpunul la el), își “făcuse” părul și pantofii și era gata să plece acasă cu o pungă în care își băgase “șalopeta”. Merita un Alexandrion! Tăcere. Nu ține mult(avantajul acestor spații este că atmosfera se schimbă rapid). NeaCostică, fost șofer de ministru, fumător de țigări luate la bucată, actualmente “alcoolic de Scandic”, tatonează terenul: cum e cu lucrarea, a cui firmă e, cât e devizul. Dorel dă din umeri, dar nu vrea să fie antipatic și trebuie să spună ceva:“Un șmecher de la primărie”. Nimic nou. Era vineri, pe la două. Omul s-a declarat ploieștean și toată lumea a putut să afle povestea tristă a navetistului român lăsat pradă rechinilor cu “ia-mă, nene!”: 50.000 de la Casa Presei până la Ploiești
Discuția alunecă, așa ca la cârciumă, din una în alta. La al treileaAlexandrion, Dorel, așa cum îi stă bine oricărei calfe, începe să povestească un episod halucinant. Pe când una dintre celebrele noastre guvernări se afla la sfârșit, omul nostru lucra la o canalizare a unei vile, într-o zonă de munte în Prahova. Era a doua echipă, din cauză că lucrarea era urgentă și aceasta ducea munca până târziu în noapte. Era vila unui cunoscut personaj politic, acum “mai retras”. Prima echipă plecase atunci când a sosit a doua, “din cauză de navetă”. Și s-a reluat activitatea. Activitatea era săparea unui șanț. Ulterior Dorel avea să afle că “doamna” poruncise ocolirea unui loc. Prima echipă, așa cum se întâmplă cu meșterii români, uitase să anunțe acest amănunt când plecase. Se lăsa seara. La un moment dat, târnăcopul lui Dorel a lovit ceva moale: era capacul unui butoi din plastic, de genul celor de murături care se vând prin piețe. Când a încercat să scoată scula, capacul s-a smuls și muncitorii au văzut conținutul unui butoi îngropat, conținut compus din o sumedenie de suluri de bancnote. Dolari. Imediat a apărut “doamna” care a făcut un scandal monstru, că indicațiile ei nu au fost ascultate.Au urmat amenințări și jurăminte.
Țigările luate cu bucata au început să frigă buricele degetelor: ”Hai, dom-le, chiar așa?” Dorel:” Nu-mi dau seama cât de mare era butoiul, că nu am văzut decât gura. Da’ erau mulți bani! Dolari, legați în suluri cu elastic”.
Apoi, Dorel a plecat.
