Interviu inedit despre umanitate și ONG-uri cu preotul Constantin Necula Reviewed by CD on . Așa cum nu există vară fără furtuni, nici viața nu e lipsită de necazuri. Deseori imprevizibile, încercările vieții ne pot copleși într-atât cât să ne pierdem ș Așa cum nu există vară fără furtuni, nici viața nu e lipsită de necazuri. Deseori imprevizibile, încercările vieții ne pot copleși într-atât cât să ne pierdem ș Rating: 0
Ești aici: Acasă » Religie»Interviu inedit despre umanitate și ONG-uri cu preotul Constantin Necula

Interviu inedit despre umanitate și ONG-uri cu preotul Constantin Necula

Interviu inedit despre umanitate și ONG-uri cu preotul Constantin Necula

Așa cum nu există vară fără furtuni, nici viața nu e lipsită de necazuri. Deseori imprevizibile, încercările vieții ne pot copleși într-atât cât să ne pierdem și speranța că o mai putem lua vreodată de la capăt. Și totuși, în astfel de momente Dumnezeu ne întinde o mână de ajutor prin oamenii care nu pot trece indiferenți pe lângă noi, acei buni samarineni pentru care milostenia nu e un cuvânt arhaic, ci o realitate mereu actuală. Dacă o fac personal sau dacă își oferă timpul sau banii prin intermediul unei organizații non-profit, contează mai puțin. Important este că sunt alături de cei aflați în mare nevoie! Unul dintre ei este preotul Constantin Necula, conferențiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna” din Sibiu.
Invitat la Simpozionul Național de Pedagogie Creștină, desfășurat la București în perioada 27-29 aprilie 2015, părintele i-a dedicat lui Gabriel Tudor cele 10 minute de pauză pentru a ne explica de ce este importantă milostenia în viața noastră.

Gabriel Tudor (Asociația “Salvează o inimă”): Vorbim astăzi despre milostenie și iubirea aproapelui, în special din perspectiva actelor caritabile. Care este rolul milosteniei în viața fiecăruia dintre noi?
Preotul Constantin Necula: Să ne apropie de Dumnezeu. Dumnezeu e milostiv în primul rând. Cine nu milostivește în numele lui Dumnezeu nu se milostivește nici de sine! E un fel de canal de legătură fundamentală între mila lui Dumnezeu și exercițiul tău de a fi ca Dumnezeu.

Este milostenia o datorie sau o simplă alegere?
Eu cred că e o alegere deloc simplă, pentru că de fiecare dată, nu-i așa, se întâmplă după ce ai dat 2 lei la un amărât, când te duci să-ți cumperi primul produs din primul magazin, constați că îți lipsesc 2 lei. Adică este o alegere care are în spatele său întotdeauna ispita de a crede că ai dat prost, că ai dat celui care nu era vrednic de cei 2 lei, dar în aceeași măsură este și un efort de a te sărăci pe tine de ceea ce ai vrea să ai. Și atunci devine un exercițiu extrem de complex, deloc simplu.
Când spunem „milostenie”, primul gând care ne vine în minte sunt… banii. Este milostenia doar un ajutor financiar sau ceva mult de atât?
Eu cred că e mult mai mult decât atât pentru că în spatele banilor e o mână care se întinde, sunt niște ochi care te privesc, sunt cei la care ajung în final acești bani. Eu lucrez de câțiva ani buni în relația aceasta cu dependenții de alcool și de drog, e un act de milostenie să îi ajuți! Mulți bodogăne și spun: „Ce, chiar cu bețivii ți-ai găsit și tu să faci milă?”, dar e frumos pentru că în momentul când se întorc acasă vin împreună cu familia lor, iar în familia lor este și copilul pe care îl iubesc, iar copilul ține în brațe un cățeluș, adică se restaurează cosmosul familiei, și ăsta e un lucru foarte important.
Cine este „aproapele nostru”?
E grea întrebarea… Mântuitorul spune că aproapele nostru este oricine dintre aceia care se apropie de noi.
Vă întreb pentru că trăim într-o lume în care bariera spațiu-timp se depășește tot mai mult și acum, datorită internetului mai ales, poate fi „aproapele nostru” o persoană dintr-o altă țară, de pe un alt continent sau poate chiar de o altă religie?
Acum, de exemplu sirienii decapitați de islamici nu mai sunt aproapele nostru, sunt sfinții noștri. Oamenii care suferă în orice regiune a lumii sunt subiect de rugăciune și, nu în ultimul rând, eu cred că și cei care scrâșnesc din dinți de ură împotriva noastră sunt subiectul rugăciunii noastre și atunci aproapele meu rămâne tot acela care este subiect al rugăciunii mele.
Sfântul Apostol Iacov spune „Credința fără fapte este moartă în ea însăși”. În ce măsură actele caritabile pot fi o dovadă sau un „barometru” al credinței?
Să nu fie proiecte de genul „luăm dintr-o parte ciocolată să dăm în cealaltă, facem pungulițe”, că noi ne-am cam obișnuit așa, să lucrăm etanș. Este foarte important să înțelegem ce vrea să ne zică Hristos de fiecare dată prin acest dar. Vreau să subliniez un aspect: caritatea având ca fundament real credința nu se împlinește decât atunci când sporește caritatea celuilalt de lângă tine, îl obligă și pe celălalt să simtă că din bucata lui de pâine poate să mai hrănească un om și un câine.
Ce avem de câștigat dacă suntem milostivi și ne pasă de cei neajutorați?
Mântuirea! E limpede, cine nu e milostiv nu se mântuiește. Acuma, prețul e cam mare dar merită!
Dumnezeu ne avertizează să facem în așa fel încât „să nu știe stânga ce face dreapta!”. Ce înseamnă acest lucru dacă vorbim de gesturi frumoase, de fapte bune făcute prin intermediul unui ONG, unde totul poate fi transparent. Pierdem valoarea sau răsplata milosteniei?
În niciun caz! Eu cred că și Biserica trebuie să fie un pic mai transparentă în milostenia pe care o face. Un exemplu simplu: luni de zile, pe Facebook am fost „chinuit” de un nene care îmi spunea că el n-are nevoie de fraze ca să-i spun că Biserica lucrează, ci de cifre. Am început să-i postez căminul de bătrâni din județul Sălaj, faptul că Episcopia Devei a lucrat la îmbunătățirea calității vieții într-un spital, au fost copiii din Bucium de la noi din Făgăraș care au adoptat bunici, până când a apărut inclusiv raportul Patriarhiei Române, unde 19,5 milioane de euro au fost date pentru asistență socială. Și atunci, într-adevăr omul a răspuns cu respect. Avem nevoie să le spunem oamenilor unde sunt banii de care suntem învinuiți că îi luăm de la popor!
Așadar, preotul și levitul nu mai trec nepăsători în zilele noastre pe lângă omul tâlhărit…
Sunt cazuri nefericite în care o fac așa, dar de cele mai multe ori preotul și levitul sunt tâlhăriții.
Cum facem să fim buni samarineni, când poate și noi ducem o viață în care nu ne-ar strica puțin ajutor? Când putem spune: „Am prea puțin încât să dau și altuia!”?
Nu cred că există o astfel de limită de jos a bunătății. Bunica mea era o femeie extrem de săracă și de fiecare dată tot mai găsea un cartof undeva, ascuns în cămară. Deci, eu cred că trebuie să fim lipsiți de orice fel de bucurie ca să nu mai avem ce da. Azi-dimineață, când veneam spre simpozion, un nene m-a rugat să-i dau bănuți, n-aveam cum să mă mișc în situația asta. Era vânzător de flori și i-am spus: „Uite, n-am bani, dar îți dau binecuvântarea să îți vinzi toate florile!” Acum, în pauză, a venit să-mi spună că le-a vândut pe toate. O binecuvântare să-și facă bine treaba nu e o milostenie?
În Asociația „Salvează o inimă” există tineri voluntari care-și oferă timpul pentru a ajuta copii grav bolnavi să aibă o șansă în plus la viață. Este și aceasta o formă de milostenie, nu-i așa?
Asta înseamnă să-i dai inima ta celuilalt, care e bolnav de inimă! Noi trebuie să ne învățăm că inima noastră dacă bate pentru cineva, pe a celuilalt o face să bată mai bine. Știu sigur din situația bolnavului de pe patul de spital, dar și din situația omului care ajută oamenii din spital că oamenii nu trebuie obosiți cu milostenia, dar trebuie însoțiți până departe, până să fie dincolo de orizont.
Dumnezeu care ne dă tot ceea ce este bun ne-a dat fiecăruia câte un talant. Pasiunea investită într-un scop caritabil poate fi considerată o „înmulțire a acestui talant”?
Pasiunea nu în sensul de patimă, da. Dar când hobby-ul tău devine patima ta… cu patimă nu poți face ajutor! Nu poți să fii pătimaș, încrâncenat și să dăruiești ceva care să dezîncrânceneze.
Ce credeți că i-ar motiva pe tineri să dăruiască mai mult din timpul și banii lor pentru a-i ajuta pe cei sărmani?
Să vadă realitatea! Eu aș propune școlilor să meargă din când în când cu copiii ăștia mai nărăvași prin câte un penitenciar să-i vadă pe copiii care au luat-o pe coajă că n-au fost cuminți, să meargă prin spitale, să ajute la spălat pe jos, să mai pună câte un geam, să curețe câte un parc… Adică trebuie puși în situația de… și arătat ce se întâmplă. Am stat zilele acestea într-un cartier mai mărginaș al Bucureștiului și m-am strecurat seara printre oameni și, povestind cu ei, i-am văzut ce dispuși erau să ajute. Extraordinar! Din bucata de pâine pe care am împărțit-o împreună și ne-am făcut sandvișuri, au mai găsit la un moment dat și pentru celălalt care s-a adăugat. Și am povestit câte în lună și în stele, am povestit cu oamenii pe care nu îi bagă nimeni în seamă.
E adevărat că oamenii care trec prin greutăți îi înțeleg mai bine pe cei suferinzi și îi ajută mai mult?
Uneori da, alteori ba. Uneori li se mărește răutatea, depinde cum își asumă această greutate. Sunt oameni care tocmai pentru că au trecut prin greutate nu mai suportă pe nimeni și îndepărtează orice fel de iertare pentru lumea din jur și Dumnezeul care ține lumea.
Din cauza anumitor cazuri de fraudă din trecut, sunt numeroase asociații umanitare acum care se luptă din răsputeri să câștige încrederea românilor. Cum credeți că putem depăși prejudecata potrivit căreia toate ONG-urile sunt saci fără fund și niciodată nu știi unde ajung banii pe care îi donezi?
ONG se numesc și cei care dau din gură și cei care muncesc. Ar trebui pentru ONG-urile care muncesc pe bune și ajută oamenii să nu aibă aceeași denumire. Eu nu pot să alătur, de exemplu, ASUR-ul de asociația care a construit un spital, pentru că nu văd nimic ieșind din mâna lor. Și atunci eu cred că și unii și ceilalți trebuie să aibă această responsabilitate de restartare a softului comunicațional către lume. Este și problema Bisericii. Noi înșine trebuie să spunem lumii ce se întâmplă cu ceea ce facem!
Pentru că suntem în Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur, aș dori să încheiem cu un îndemn al acestuia către toți creștinii: „Dă banii tăi lui Hristos, căci mai fericit este a da decât a lua!”. Practic, citându-L pe Mântuitor, Sfântul Ioan ne îndeamnă să-i ajutăm pe săraci, cu care Domnul se identifică…
Mi-ar place să avem atâți Hristoși câți săraci avem. Din nefericire, săracii noștri sunt unii dintre ei atinși crunt de lene, de acest „Dolce far niente” al asigurărilor sociale. Zilele trecute citeam într-o știre că într-un județ din țară 3 din 5 oameni așteaptă în fiecare zi să fie susținuți de stat. Sunt „angajații” Direcției pentru Protecția Socială. O astfel de sărăcie nu este sărăcia în care S-ar înveșmânta Hristos! Hristos Se înveșmântează în sărăcia pe care eu am gustat-o în zilele trecute de la un bătrân care m-a rugat să-l ajut să cumpere Pamperși pentru soția lui care este bolnavă la pat și chiar nu se poate ridica. A doua zi de dimineață, pentru că nu putea să-mi aducă banii – nici nu i-am cerut, Doamne ferește! – a venit și mi-a adus un ceai fierbinte pentru că a văzut că sunt obosit. Astea-s gesturile în care nu mai știi când dai și când primești. Ceaiul ăla a făcut cât sute și sute și sute de medalii!
Semn că există întotdeauna o răsplată pentru binele făcut…
Semn că tot timpul e Hristos acolo!

Părintele Constantin Necula este unul dintre cei mai îndrăgiți slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române, mai ales în rândul tinerilor. Este doctor în teologie, a publicat zeci de cărți și predă la secția Catehetică-Omiletică a Facultății „Andrei Șaguna” din Sibiu. A susținut nenumărate conferințe și simpozioane pe diverse teme în marile centre culturale ale țării, între care: București, Cluj, Iași, Timișoara, Oradea, Craiova și Brașov. De asemenea, participă la emisiuni de radio și televiziune, unde face misiune prin talentul oratoric și prin spiritul dedicat problemelor vremii.

Clip to Evernote

Comentează

© 2013 TRANSILVANIA TV Network Mixed By Fabrik

Sus