Cand vrei sa descoperi castele si vremuri demult apuse, populate de conti si familii nobiliare, Salajul are o gama larga de oferte. O astfel de cladire monument istoric se afla in localitatea Dragu. Datand din secolul XVIII si fosta resedinta nobiliara a contelui Bethlen Edmund, (sambelan imperial al imparatului Austro-Ungariei), castelul, aflat actualmente in proprietatea autoritatilor locale, este astazi partial degradat, fara usi si ferestre si cu podeaua acoperita cu balega de la caii satenilor, pe care ii adaposteste uneori.
In cautarea povestii si a castelului din Dragu, facem prima oprire la primarie, unde primarul Rodica Lazar cedeaza repede rugamintii noastre de a spune cateva lucruri despre castelul Betlen. „Castelal a fost inchiriat Asociatiei Pro Media din Cluj, care voia sa faca un camin pentru batrani. Chiria era 325 de euro pe luna, dar din 2002, de cand a fost inchiriat, nu ni s-a platit niciun leu. De trei ani ne judecam cu asociatia in instanta si am ajuns pana la Curtea de Apel, unde, in aceasta vara, am castigat castelul, sentinta fiind definitiva. Asociatia din Cluj nu mai trebuie sa ne achite nimic, pentru ca a schimbat acoperisul. Daca acoperisul nu ar fi fost schimbat, s-ar fi deteriorat si mai rau. S-a furat mult, au spart podelele ca sa cada soba de teracota si sa o fure. Din pacate, nu avem paznic acolo. Nimeni nu sta fara sa fie platit, iar noi nu avem bani sa platim un om care sa stea de paza”, spune „primarita”.
Rodica Lazar nu stie insa ce utilitate sa-i dea in viitor cladirii, in conditiile in care reabilitarea ei presupune cheltuieli foarte mari. “Am discutat pe la Consiliul Judetean, sa facem un parteneriat cu ei si sa facem ceva. Acum astept un rezultat de la dumnealor, sa vedem ce putem face. Nu ne-am gandit inca la ce utilitate sa-i dam, dar eu am zis ca singura nu pot absolut nimic. E o valoare mare”, spune Rodica Lazar.
Calugari, fete rapite si orgii
Alte amanunte nu prea stie, doar ce a mai prins cu urechea de la batranii satului, iar ei sunt demult dusi dintre noi. Totusi, cunoaste o sursa care ne-ar putea da cateva indicii cu privire la vechiul castel al familiei Bethlen: o monografie a comunei Dragu, realizata in 1970 de cativa localnici. Asa aflam ca denumirea comunei „se datoreste faptului ca teritoriile din imprejurimi au format o latifundie apartinand lui Dragos Voda” si ca, din secolul al XV-lea, domeniul Drag a schimbat mai multi proprietari intre care a fost si un ordin calugaresc catolic ce nu a dainuit prea mult. „Poate acea manastire s-a desfiintat din ordinul autoritatii papale pentru abateri prea grave de la morala, ce au ajuns pana acolo incat sa fie foarte defavorabile puterii eleziastice. Batranii mai vorbeau inca inainte cu 40-50 de ani (1920-1930, n.r.) de asa zisii calugari care se dedau la orgii, prindeau femei si fete din sat, care, ajunse in asa zisa manastire, nu mai reveneau de acolo niciodata”.
Proprietarul – sambelan imperial la curtea imparatului Franz Iosef
Mai mult, in secolul al XVIII-lea, pe acelasi loc al manastirii, ocupat acum de actualul castel, se inalta un altul, zidit de Kamuthy Blasius de Szent Laszlo si atribuit, in 1723, de catre imparatul Carol al VI-lea, familiei Wesselenyi. Acest castel avea o gradina cu sera incalzita si o fantana arteziana impodobita cu statuia unei sirene, din al carei buric tasnea apa. Cum, insa, in timp s-a degradat, Stefan Wesselenyi l-a reconstruit sub forma actuala, lucrarile fiind finalizate in 1816. Castelul a devenit ulterior proprietatea familiei contilor Bethlen, ca dota prin casatoria Saroltei Wesselenyi cu contele Bethlen Edmund, sambelan imperial al imparatului Imperiului Austro-Ungar Franz Iosef.
Coloane albe, de Panteon grecesc
Dupa cele aflate, ne dorim si mai mult sa vedem castelul, astfel ca iesim din primarie si urmam indicatiile unor localnici: „tot inainte putin si pe dreapta”. De fapt, ne ghideaza pe sub o bolta veche, ce rupe in doua o cladire lunga si joasa, care probabil adapostea altadata grajdurile si anexele familiei de grofi. Drumul trece peste un pod de fier si se opreste intr-o poiana larga si verde, la capatul careia se afla castelul: mare, in forma de „U”, cu ferestre dantelate. In fata, in locul in care in alte vremuri ar fi fost poarta, nu au ramas decat doua bucati de gard din metal forjat, inalte si negre. Detaliile curg repede pe dinaintea privirilor: placuta veche, de fier forjat, care anunta vizitatorului anul in care a fost reconstruit castelul – 1816, dantelariile care impodobesc ferestrele inalte si undeva, pe corpul din stanga, o inscriptie cu „Sfatul popular comunal Dragu”.
Cand pasim in curtea napadita de balarii, descoperim sub talpi placi de ceramica galbena, alcatuind din imbinarea lor perfecta aleea care duce catre corpul principal al castelului. Sase coloane albe si drepte, de templu grecesc, dau suplete unei constructii despre care inca nu-ti vine sa crezi ca o poti gasi la sat. Corpurile laterale au fiecare etaj, iar pe zidul celui din stanga descoperim blazonul familiei Bethlen si o inscritie veche. Ne decidem sa ne facem intrarea in castel tocmai prin partea stanga, asa ca urcam cele doua trepte lungi de piatra asternute in fata usii. Inauntru este racoare. Incaperile sunt mari, inalte, bine luminate de ferestrele care si-au pierdut demult sticla. Aerul miroase a vechi, iar pe jos, podelele de lemn mai acopera doar partial cimentul rece.
Acasa era doar Bucifal
Strabatem sala dupa sala. In unele, tavanul inalt e inca impodobit cu romburi frumoase, in altele se observa locurile unde erau amplasate sobe de teracota, furate intre timp. Cu fiecare incapere in care intram, ne invaluie tot ai mult un miros aspru de grajd, provenit de la gramezi nesfarsite de balegar care acopera podelele. „Au fost cai pe aici”, ne vine sa spunem, desi cuvintele isca imagini de-a rasu-plansu. La un moment dat, pocnetul surd al aparatului foto este dublat de un clinchet de clopotei si nu mica ne este mirarea cand, intr-o sala spatioasa din corpul principal al cladirii, gasim un cal, cu fraiele atarnand prin gramezile de balegar de pe jos. Dupa secunda de inmarmurire, iesim din incapere incet, ca nu cumva sa speriem animalul si sa ne trezim, Doamne fereste, cu el alergand naravas prin castel. Vrem, totusi, sa ii facem cateva poze si pentru asta incercam sa ajungem la el din alte cateva incaperi. Zadarnic, intrucat zidurile sunt astfel ridicate incat accesul este posibil doar venind din partea stanga. Ne decidem sa ocolim castelul pe dinafara si sa fotografiem animalul pe geam. Cumva, cumva, reusim, desi ferestrele sunt atat de inalte incat trebuie sa urcam pe o movila de pamant pentru a putea privi inauntru. Satisfacuti ca l-am surprins pe Bucifal in instantanee, ne intoarcem la castel, pentru a vizita si corpul drept.
Comunism, rock si disco-bar
Acolo, anii de comunism si-au lasat amprentele peste tot: cladirea a fost, de-a lungul anilor, sediul „Sfatului Popular” al comunei, cinematograf, dar si discoteca si sala de baluri, peretii pastrand inca picturi ciudate reprezentand o trupa de muzica rock, sau chipul unui baiat cu parul lung si o tolba cu sageti pe spate.
Peste tot, un aer statut, mai inchis ca in corpul stang. Pentru ca exista si etaj, cautam o cale de acces, dar nu o gasim, probabil a fost zidita in timp. Ne multumim cu ce am gasit la etajul corpului de vizavi: doua incaperi destul de mari, ce puteau fi birouri sau, poate, dormitoare pentru oaspeti.
Revenim in curte si mai aruncam o privire in jur. Ne uitam la coloane, la acoperisul visiniu, lucios in soarele amiezii, la placile de gresie din curte si la vegetatia care le acopera, urcand cu indrazneala pana pe treptele de piatra. Si iesim. La castel, e vremea ca portile sa se inchida in urma vizitatorilor.
Intre nepasare si uitare
In spatele nostru, de-al casei ramane doar Bucifal, adus in salile racoroase de stapanul grijuliu. Nu stim de ce omul nu a gasit calului alt adapost si nici de ce in toata comuna nu poate fi gasit un paznic pentru castelul vechi de 200 de ani. Revenind cu un telefon la primarie, obtinem doar promisiunea viceprimarului ca se vor lua masuri ca un gard sa fie amplasat astfel incat accesul in curtea castelului si implicit in castel sa se poata face doar pe jos, fara caruta si cai.
Pana se vor lua aceste masuri, insa, pe localnici nu-i intereseaza soarta castelului. Poate s-au obisnuit atat de mult cu el incat i-au uitat valoarea sau poate actualele generatii nici nu i-au inteles-o vreodata. Intre nepasare si uitare, cel mai castigat ramane, deocamdata, calul. Si cine ar fi crezut, acum sute de ani, ca in mandrul castel al unui grof va ramane stapan, in final, doar un cal?
